Bună! Eu sunt Raluca, am 16 ani și, acum aproape 3 ani, am început o călătorie care avea să-mi schimbe întru totul viața și imaginea de sine.

Câțiva dintre voi, probabil, veți considera că ceea ce am făcut nu este mare lucru, însă, pentru mine, a fost ceea ce mi-a arătat că în viață există momente și persoane care pot să îți modeleze întreg viitorul, să îți ofere o fâșie de lumină când totul din jurul tău este învăluit de întuneric.

Am decis să îmi expun povestea de viață cu speranța că voi reuși, la rândul meu, să pornesc o scânteie – dacă nu chiar să stârnesc o flacără – în sufletele fiecărei persoane care poate simte că este pierdută într-o ceață densă de incertitudine și deznădejde în sine. Așadar, sper ca povestea călătoriei mele în viață să vă ofere un pilon de sprijin, gândul că nu sunteți singuri în luptele voastre.

Ei bine, așa-zisul meu „război” cu scolioza a început încă de la 6 ani. Știu, o vârstă fragedă, însă încă de pe atunci mica mea „amică” se făcea vizibilă. Nu o vedeam ca pe un defect sau o deformare a fizicului meu, ci ca pe un accesoriu. Câteodată chiar, în inocența mea, mă simțeam mândră că am „ceva în plus” față de ceilalți – o mică inegalitate care mă distingea de uniformitatea din jur. Totuși, părinții mei nu au privit lucrurile la fel, așa că am început să fac kinetoterapie, dacă poate fi numită așa. Am început cu un grad mic, între 10 și 15 grade, iar prima mea terapie a avut loc cu un doctor din spital. Cu toții îi spuneau mamei mele că nu este nimic în neregulă cu mine, că trebuie să fac cât mai mult sport și să nu se îngrijoreze din cauza curburii încă mici. Totuși, la insistențele ei, am reușit să contactăm un kinetoterapeut și am început ședințele. Ele nu erau cine știe ce – mai mult se bazau pe mișcările de zi cu zi ale corpului. Nici nu aveai cum să ceri mai mult de la un copil de 6 ani… Totuși, de pe atunci, în mintea mea s-a imprimat ideea că trebuie să fac mereu exercițiile pentru a scăpa de acest „pachet în plus” pe care îl aveam.

Scolioza, însă, părea că vrea să se dezvolte independent de mine, iar gradele avansau îngrijorător. Câteva puseuri de creștere mai târziu, aveam deja o curbură de 24 de grade.

Așadar, am căutat o altă clinică. Iar la 9 ani am mers pentru prima dată la o clinică certificată din București unde, ce să vezi, am mai pierdut 3 ani. După ce pierdusem atât de multă energie pe drumuri, făcând naveta Rm. Vâlcea–București, mama mea a decis că trebuie să căutăm ajutor altundeva. Pe cât de determinată era ea să mă vindece, pe atât mai mult începeam să simt că nu mai vreau să fac nimic în legătură cu problema mea. Doar gândiți-vă: după 6 ani de încercări fără vreun rezultat vizibil, cred că nimeni nu ar mai fi fost deschis către noi încercări.

Totuși, la insistențele ei, am încercat și la o clinică  (la o distanță de vreo 600 km de casă). Aici am înțeles că cele 34 de grade ale mele – acumulate în anii în care depuneam eforturi fără rezultate – sunt o problemă. Aveam dureri musculare și deja începusem să compensez curbura toracală cu una cervicală, mult mai greu de îndreptat. Așadar, cu ceea ce păreau a fi ultimele mele puteri, am făcut un efort enorm pentru un nou adolescent de aproape 12 ani și am început să dau totul și în cadrul acestei terapii. Totuși, gradele nu s-au sfiit și au continuat să avanseze, iar la 38 s-a luat decizia că trebuie să port un corset.

Ca orice alt adolescent, în perioada aceea căutam doar sentimentul de apartenență, iar acest nou „instrument” era unul de tortură în ochii mei confuzi. Totuși, m-am conformat și am început să-l port în fiecare zi, indiferent de durere sau de sentimentul inconfortabil pe care îl aveam în public. Știam că doar asta mă va face bine, însă nu știam și cât de rapid.

Peste 2 ani, însă, am realizat că toate eforturile mele au fost în zadar. Gradele mele nu coborau, iar lumina din suflet devenea din ce în ce mai difuză. Toată speranța mea se scurgea precum nisipul din clepsidra timpului meu.

Așadar, am încetat drumurile și am început să cred că voi rămâne pe vecie puțin „deformată”, că niciodată nu voi fi precum ceilalți. Intrasem într-un tunel ale cărui capete nu se zăreau. Totuși, Universul nu a vrut să mă lase acolo. Avea alte planuri pentru mine. Așa că, la o petrecere aniversară a unei prietene de familie, am întâlnit-o pe mama Deliei – o fată care reușise să „scape” de scolioză. Eu, una, am fost sceptică la început, iar exact această curiozitate m-a determinat să încerc și eu terapia ei. Deja devenisem expertă în categoria „încercării tratamentelor pentru scolioză” și voiam să văd ce noutate ar fi putut aduce Marina în viața mea. Pe atunci nu știam că tocmai această noutate avea să-mi ofere din nou speranța, dorința de a lupta.

Așadar, am început ședințele numaidecât și am observat că pot simți în timp real ce se modifică în corpul meu. După ani de zile, aveam controlul fizicului meu, al aparenței mele. Desigur, cum era de așteptat, a fost nevoie de corset și în acest caz, însă mare mi-a fost surprinderea când l-am văzut pentru prima oară. Nu mai era colivia de dinainte, era un corset în adevăratul sens al cuvântului. Puteam respira, mă puteam mișca, mă puteam apleca și, cel mai important, simțeam că mă modelează. Și avea un mare plus: nu îmi provoca răni și nu era inconfortabil, ci mă „sculpta” în fizicul de invidiat al multora (talie de model fiind cel mai mare avantaj).

Acum nu îmi mai era rușine să îl port, ci simțeam nevoia să îl iau cu mine oriunde, să mă mândresc cu el. Era cel mai scump și neprețuit lucru pe care îl aveam.

Asta m-a determinat să îl iau cu mine la școală în clasa a VII-a și a VIII-a. Știam că port cel mai scump obiect de îmbrăcăminte din întreaga școală și simțeam că nimeni nu mă putea egala. În plus, talia mea era aproape inexistentă, ceea ce a stârnit invidia colegelor mele. Acest lucru mi-a fost confirmat chiar într-o pauză dinaintea orei de sport, unde a trebuit să-l dau jos pentru puțin timp, ca să fac probele de gimnastică. Fiind printre ultimii copii la catalog, nu am putut să mă întorc în vestiar pentru câteva minute, însă mare mi-a fost mirarea când am făcut-o. Colegele mele erau strânse într-un cerc, iar în centru „divele” clasei mele încercau să închidă corsetul meu în jurul taliei lor, însă nu reușeau. Eu am spart rapid grupul și am mers să mi-l pun, iar toate din jurul meu au rămas cu gura căscată când l-am tras pe mine în câteva secunde și l-am închis la maxim. Atunci, una dintre ele a spart bula de tăcere din jur și m-a întrebat dacă simt vreo durere, iar eu, cu zâmbetul pe buze, mi-am luat ghiozdanul în spate și le-am zis:

„Normal că nu. Ce, pe voi nu v-a încăput?”

După ziua aceea, la fiecare oră de sport, colegele mele veneau și mă întrebau dacă pot să-l încerce din nou, iar întreaga clasă știa că am cea mai suplă talie. Brusc, corsetul nu mai părea în fața lor un accesoriu care îmi îngreuna viața, ci mijlocul de a atinge silueta perfectă.

Ca o concluzie pentru cei care se simt poate prea mici în fața unui corset:

Nu uitați: voi trebuie să purtați corsetul, nu el pe voi! Cei din jurul vostru nu vă vor judeca pentru un corset, ci pentru persoana care se află în el.

Terapia, exercițiile și corsetul poate vă par o corvoadă, însă ele sunt, de fapt, o șansă la o persoană nouă, o lumină în întuneric, un ajutor ascuns și, în plus, vă ajută să vă modelați un spate tonifiat de invidiat și o talie de viespe, visată de mulți.

Așadar, dacă vă regăsiți în cuvintele spuse mai sus, amintiți-vă să căutați întotdeauna făclia de lumină, nu colțul cel mai întunecos.

Purtați corsetul la timpul său pentru a fi cei invidiați, nu viceversa!