Hei, eu sunt Elena, am 17 ani și am avut parte de o aventură… ceva mai diferită. Cu scolioza și cu un corset care m-a făcut să mă simt mai degrabă ca un roboțel decât ca o adolescentă.

Scriu aceste rânduri pentru toți adolescenții care trec prin același lucru, poate n-o să vă rezolve toate problemele, dar sper să vă facă să zâmbiți și să știți că nu sunteți singuri.

Totul a început într-o zi obișnuită, când dansam liniștită pe TikTok în curtea spitalului (că doar unde altundeva?), până m-a chemat doamna doctor. Diagnosticul: scolioză, un unghi Cobb de 20 de grade. Nu grav, dar suficient cât să primesc două „cadouri”: kinetoterapie și… corset.

Acel corset era, sincer, un coșmar la prima vedere: o bucată de plastic, fără nicio zonă de respiro și foarte rigid . Nu știam dacă să râd sau să plâng. Mi se părea imposibil să trăiesc în așa ceva.

În primul an am decis că nu, nu e pentru mine. Am făcut două săptămâni de kineto, apoi a venit carantina și gata, și cu exercițiile. Corsetul? Stătea cuminte într-un colț al camerei, de parcă era un obiect de decor.

Un an mai târziu, repet radiografia. Scolioza evoluase. Atunci am înțeles că n-am încotro. Am început să port corsetul și să fac exercițiile cu seriozitate.

Dar ghici ce? Mai trece un an, fac din nou radiografia… și iar crescuse curbura. A fost momentul în care am plâns serios. Mă întrebam ce fac greșit, de ce nu merge, de ce nu funcționează?

Apoi, viața a făcut un plot twist. Printr-o vecină am ajuns la Marina, iar aici povestea mea s-a schimbat. Am găsit un colectiv super fain și o energie pozitivă care m-a ridicat de jos. Marina m-a învățat să am încredere în mine și în proces. Da, e lung, dar e esențial. M-a făcut să văd totul altfel: mai bine muncești câțiva ani acum, decât să te chinui toată viața cu dureri și regrete. A și am primit și un alt tip de corset: cu spații speciale care îmi permiteau să mă mișc mai ușor și să nu mă mai simt atât de „țeapănă”. Nu mai păream o statuie de muzeu, ci un om care poate trăi normal.

Scolioza nu e o boală, e o problemă de postură care trebuie prinsă la timp, cât ești tânăr, flexibil și în creștere.

Am întâlnit oameni de toate felurile, unii buni și empatici, alții… mai puțin. În cartier, era un băiat care avea un hobby ciudat: să mă bată pe spate și să comenteze „Iar ai armura pe tine?”.

Până într-o zi, când i-am zis calm: „Nu e armură, e un corset și costă mai mult decât hainele tale.” Nu știu exact cum a dispărut, dar nu l-am mai văzut de atunci prin fața blocului.

Adevărul? Nu merită să bagi în seamă răutățile. Tu știi de ce porți corsetul și pentru cine o faci: pentru tine.

Când am ajuns la Marina aveam 46 de grade curbura toracală și 31 lombară. Acum urmează a treia radiografie fără corset. Visul meu? Să ajung sub 30 de grade, ca să nu mai am riscuri pe viitor.

La școală, n-am avut probleme. Veneam cu un tricou larg peste corset, nimeni nu comenta. Dar recunosc, mereu aveam în minte: „Oare ce-o să zică lumea?”.

Parinții și prietenii apropiați mă încurajau mereu, dar până nu am simțit eu încrederea, parcă nu conta.

La liceu am avut noroc de niște colegi minunați, calzi, sociabili, care m-au susținut fără să mă facă să mă simt diferită. Ba chiar, mi-au spus că sunt invidioși pe talia mea de viespe (mulțumesc, corset!). Alții s-au oferit să-mi care ghiozdanul și știm cu toții cât de greu poate fi ghiozdanul unui elev.

Ah, și partea amuzantă? Sunt super sensibilă la gâdilat, dar cu corsetul pe mine eram blindată. Niciun coleg n-a reușit să mă facă să chicotesc. Deci, iată un beneficiu neașteptat!

În concluzie: Purtatul corsetului nu e ușor. Dar e necesar.

Am avut momente grele, dar și lecții valoroase. Și cel mai important: am aflat cine îmi este cu adevărat alături. Am avut suișuri și coborâșuri, am plâns, am râs, am învățat. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături și m-au sprijinit sincer.

Așa că, dacă ești în situația mea, ține minte:

Poartă corsetul la timpul potrivit ca să fii liber mai târziu!