Totul a început când aveam 4 ani și jumătate, iar mama a observat că stăteam strâmbă, mai ales atunci când îmi făcea o poză și ieșeam cu un umăr mai sus și unul mai jos. Eram prea mică pentru a fi conștientă de ce se întâmpla cu mine. Am pornit într-o aventură prin cabinetele a numeroși doctori, fiecare cu propriile teorii și recomandări. Unii sugerau operația, alții propuneau să mai așteptăm. Apoi, am făcut niște exerciții recomandate de către alți doctori, care nu erau metoda Schroth și care, nu mi-au fost de ajutor.

În cele din urmă, am ajuns la Marina Popescu, care m-a făcut să mă simt normală, fără să mă trateze ca pe o piesă de puzzle defectă. La Marina mă simțeam ca acasă, într-un mediu foarte prietenos, unde terapia nu era simțită ca un lucru chinuitor și unde, operația nu era deloc o soluție.

Într-o vară, am avut o perioadă de creștere bruscă, parcă peste noapte și așa am ajuns la 46 de grade de curbură, de parcă spatele meu ar fi vrut să iasă din ce în ce mai în evidența. Ăsta a fost un moment în care am crezut că nimic nu mai poate fi ca înainte. Pentru a scăpa de aceste grade mari, mi-a fost recomandată purtarea unui corset, care mi-a fost prieten 5 ani. Pe acesta l-am schimbat de patru ori pe măsură ce creșteam. Fiecare corset nou era ca un upgrade la un joc video, iar satisfacția de a vedea cum gradele scad și operația devine tot mai puțin probabilă era neprețuită.

Mergeam la sală, la Marina, cu cel mai mare drag, iar acolo, exercițiile deveneau aventuri și fiecare ședință de terapie era o nouă misiune de salvare a coloanei mele. Corsetul trebuia să-l port 24/7, dar aveam dreptul la câte o pauză pe care, sincer, nu prea o luam, de teamă să nu-mi trădez aliatul de nădejde.

Desigur, au fost și momente grele, dar am fost mereu susținută de familie și prieteni, și mai ales de Marina, care mă încuraja și îmi amintea că sunt mai puternică decât orice curbură a coloanei. Nu am renunțat niciodată, din contră, când vedeam rezultatele, mă ambiționam din ce în ce mai tare.

Sprijinul și atitudinea familiei au fost pentru foarte importante. Ai mei m-au susținut necondiționat, iar în loc să transforme totul într-o dramă, au creat în jurul meu o atmosferă relaxată, ca și cum scolioza era doar o provocare mică pe care o rezolvăm împreună. Emoțional, am fost mereu sprijinită, iar asta m-a ajutat să nu mă simt niciodată copleșită.

Bineînțeles, au existat și momente când mai „chiuleam” de la reguli. Fie că mergeam la o petrecere unde îmi doream să mă simt mai liberă, fie că eram în vacanță, am reușit să îmi găsesc echilibrul. Corsetul, desigur, nu lipsea din peisaj. Era partenerul meu de călătorii, cel care îmi oferea siguranță și încredere. Însă, pentru că familia mea a tratat totul cu atât de multă lejeritate și iubire, am învățat să mă bucur de viață și să nu las scolioza să-mi fure bucuria unor momente speciale. Totul a fost despre echilibru și despre faptul că niciodată nu am fost singură în această călătorie.

La 18 ani, mă simt ca nouă, cu doar 20 de grade de curbură rămase, care nu sunt vizibile și nici nu mă mai gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, pentru ca, a meritat. Corsetul a devenit prietenul meu cel mai bun, un fel de armură modernă, și nu am considerat niciodată că situația mea ar fi fost un lucru rău.

Eu și familia mea îi suntem recunoscători pe viață Marinei pentru tot sprijinul și ajutorul pe care mi l-a oferit. Din primul moment am avut încredere în ea și mereu am admirat cat suflet pune în fiecare caz în parte. Te iubim!!